Textul care urmeaza l-am scris cu mai mult de un an in urma. L-am lasat intact. Ticsit cu emotiile ce-au stat la temelia lui. Poate ca redate stangaci, dar aceleasi ca intensitate.

“Apusul cela de soare, de care pomeneam saptamina trecuta, m-a transportat cu citiva ani in urma, intr-o aula sudenteasca, la ora de gramatica franceza. De ce tocmai in perioada asta a vietii mi-am adus aminte de momentele cele, nu stiu sa va spun. Poate ca nu demult ma gindeam ca putine persoane au curajul sa-si arate adevarata lor fata. Fata ceea vulnerabila si sensibila, conectata direct cu sufletul. Profesorii fac parte din aceasta categorie nefericita, intr-un fel. Pentru ca au mereu in fata un public, adeseori exigent si pentru care orice fel de slabiciune morala ar fi sinonim cu un esec.

Profesoara noastra de franceza era o doamna fizicul careia te tulbura la prima vedere. Victima a unui accident, s-a trezit in spital cu fata deformata, fapt ce ulterior ii stirbea nemilos o parte din feminitate. Deseori ne intrebam cu colegele, oare cum arata ea pina la nefericitul accident. Eram aproape sigure ca masca ceea ascundea un suflet de femeie deosebit. Asa de bine o ascundea ca o uram citeodata, pentru ca era prea corecta, excesiv de aspra uneori cu noi si inflexibila. De fapt, asa cum se cuvine unei profesoare de gramatica. Deci, asa o vedeam noi pe profesoara noastra… pina in dupa amiaza ceea, cind, pe neprins de veste si spre marea noastra uimire am trecut de la conjugarea verbelor la “fapte”, adica la viata noastra de toate zilele. Ne-am trezit toate (eram vreo 8 studente) intr-un monolog al profesoarei. La timpul trecut.

Povestea despre o dragoste, despre una… paminteasca, o retraia in fata noastra, in emotii si lacrimi abia stapinite. Soarele se pregatea sa se ascunda dupa turnul cu ceas al primariei si in lumina rosietica de apus ce inunda aula, se auzea vocea profesoarei, domoala si tremuratoare ca intr-un moment de spovedanie. O spovedanie in apus de soare.

Noi, studente tinere si neastimparate, inca nu stiam atunci, ca vocea ceea o ascultam pentru ultima data in viata noastra.

Acum, cind vad un apus de soare, prea frumos, prea singeriu, prea viu, ma cuprinde o frica ca la vazul unui semn ceresc, care nu stiu ce prevesteste exact: doar sfirsitul unei zile sau si sfirsitul unei vieti.”

Sursa: Blogul Soacrei Mici