Totul a pornit de la personajul povestirii care s-a pomenit cu diabet de la varsta de 10 ani. In viata mea am cunoscut doua persoane dependente de insulina. Ambele decedate. Tot ce mi-a ramas de la ei: gaurile in urechi pentru cercei si vorba sanatate sa fie, restul om fura.

Niciodata, regret, dar niciodata n-am stat sa ma intreb cum si de ce aceasta boala se abate nemilos peste unii dintre noi. Cred ca eram prea mica de minte atunci ca sa ma framante asa ganduri mature si persoanele in cauza, prea discrete in boala lor. Imi trezeau doar admiratie, nu si intrebari. Si iata ca ieri, mi-a fost data sa descopar ca una din cauze poate fi un soc nervos.

Situatia descrisa in povestire: mama si fiica plecau in vacanta cu trenul. Au ajuns la gara, s-au instalat in tren. Pana la plecare mai ramaneau vreo douazeci de minute. Mama a hotarat sa traga o fuga ca sa cumpere o revista si ceva acolo de drum. Fiica ramane singura in compartiment s-o astepte. Timpul trece. Mai raman doua minute pana la plecare. Fiica e ingrozita. Se uita peste geam, asteapta cu frica sa nu plece trenul fara maica-sa. Trenul se porneste. Fiica in panica isi pierde cunostinta. Se trezeste mai tarziu in bratele ma-sii.

De unde aparuse ma-sa in tren? Bleaga de ea, reusise sa intre, de fapt, dar in coridorul vagonului intalnise o cunostinta cu care a stat si a scarpinat limba zece minute. In timpul asta fiica-sa si-a pierdut cunostinta de frica. Dupa cateva luni medicul constata un inceput de diabet pe fond nervos.

Frica in copilarie are ochii mari de tot. Adultii uita sentimentul asta terifiant in care te simti victima perfecta.

Situatia cu frica in tren imi este cunoscuta pana la fiori. Mai ales in autocar, caci cu el plecam cu mama in vacanta la bunica. Faceam patru ore de drum, iar cand ajungeam la Orhei sa facem popas, n-o lasam pe mama sa-si dezmorteasca picioarele. Nu vroiam nici placinte, nici cucosei dulci pe bat de lemn. Nimic. Am lasat-o doar o data, ca sa se duca la WC. Cinci minute de groaza ca mama n-o sa reuseacsa sa vina pana la plecarea autocarului nu le uit nici pana acum. Si ma intreb de mii de ori de unde vine frica copiilor la o anumita varsta, gandurile terifiante ca toata lumea e impotriva lor? Siguri pe ei ca nimeni nu poate sa-i ajute, sa le ofere securitate sau comfort psihologic. Uneori nici chiar mama.

Imi aduc aminte de o situatie confuza chiar si pentru un copil ce eram. Acum la mintea de adult ma ingrozeste. Tot plecam cu autocarul la bunica. Eu in cei sase ani ai mei si in rochita de batist alb imprimata cu maci de sange eram asezata langa un domn, nu, un bleg, de fapt, de vreo 60 de ani puturosi. Mama avea loc din urma asezata langa sora-mea. La vreo 30 minute de calatorie, nenea pantecos, incepu sa gafaie straniu. Mi-am dezlipit ochii fericiti de pe fereastra, fiind cu gandul in vacanta deja, sa vad ce se intampla? Avea ochii inchisi si rasufla adanc. Mi-am zis ca-i este rau. Peste cateva clipe isi intinse laba peste un colt de fusta si incepu sa mi-o mototoleasca cu degetele, iar apoi sa-mi atinga soldul. Evident ca nu a avansat, caci remarcase ca maica-mea era in spate, eu insa am stat imobilizata tot drumul cu o frica stranie (nu stiam de fap de ce-mi e frica) si rusine (tot nu stiam de ce?). Victima perfecta.

Stiu precis, descoperit anterior prin discutii, ca multe semene de-a mele, au avut de indurat situatii mai rusinoase decit ale mele. In care nu stiau ce sa spuna, ce sa faca, cum sa reactioneze si culmea ! se credeau vinovate. Parintii nu mai aflau niciodata de situatiile acestea. Pentru ca in (s)ex-URSS sex nu era. Cine sa-si mai inchipuie asa ceva? In schimb, erau tot felul de perversi care profitand de statutul lor de adult (aproape de zeu cu putere de pedeapsa, va aduceti aminte de unii profesori?) si semanau frica in copii. Si nu ma refer doar la fete.

Si ca sa revin la gandul meu de la inceput, se pare ca frica genereza mai multe boli decat orice laborator ticsit cu virusi mortali. Am impresia uneori ca generatia mea a crescut intr-unul din aceste laboratoare.

Sursa: Jurnalul Soacrei Mici